Planuri și criterii: comentarii la planurile de reorganizarea instituțiilor orădene

Textul în limba maghiară / Magyar nyelvű szöveg
Bessenyei Gedő István: Nu există câștig fără investiție
Miruna Runcan: Umbra lui Ceaușescu la Oradea

IULIA POPOVICI – critic de teatru, curator teatral, secretar de stat în Ministerul Culturii

Reforma prin tăiere, rețetă națională

Comasările de instituții artistice nu produc, în mod automat, nimic altceva decît economii contabile. Exemplul cel mai limpede este comasarea Teatrului Național de Operetă din București cu Opera Națională, „complex” în care, inițial, ar fi trebuit să intre și Centrul Național al Dansului București/CNDB (CNDB a „scăpat” după intense eforturi de lămurire a decidenților în privința diferențelor, evidente de la mare distanță, dintre o operă cu corp de balet clasic și o instituție de dans contemporan fără corp de artiști). 

Cinci ani a agonizat Opereta ca „departament” al Operei, timp în care a pierdut public, repertoriul a devenit neclar, iar gestionarea trupei s-a contaminat de problemele de personal ale Operei. La final, cu mari eforturi, cele două teatre lirice au fost decomasate, iar de atunci încolo Opereta se străduiește să ajungă din nou la nivelul de dinainte.

Acum zece ani, reforma teatrală la Oradea însemna separarea instituțiilor de spectacol pe criterii de limbă. Fiindcă între o trupă de teatru dramatic și un ansamblu popular care vorbesc, pe stradă, aceeași limbă există, se pare, mai multe lucruri în comun decît între două trupe de artiști care împart o tradiție teatrală de secole, dar se roagă (și cumpără pîine) în limbi diferite. Nu știu să existe o analiză a urmărilor acestei separări: a crescut publicul total de teatru în Oradea? A existat o prezență mai mare a celor două instituții rezultate, ambele județene, în comunitățile din Bihor? O prezență națională și internațională crescută? În afara unității lingvistice, ce anume s-a obținut?

Nici acum nu e clar scopul urmărit de anunțata comasare a celor două teatre orădene și a Filarmonicii din oraș (altul decît 1. reducerea numărului de contabili, auditori etc. și 2. posibilitatea, prin desființarea instituțiilor inițiale, a desfacerii contractelor de muncă pe perioadă nedeterminată și înlocuirea lor cu unele pe perioadă determinată). Să fie ca-n Europa? Europa înseamnă, în materie de cultură (domeniu de subsidiaritate, gestionat la nivel național, în UE), 27 de sisteme profund diferite, în care singurul lucru care nu există sînt complexele artistice industriale, în care să coexiste filarmonici, teatre dramatice, teatre de copii și ansambluri folclorice.

De fapt, mai e ceva ce nu există: artiști angajați toată viața, în aceeași instituție, pe contracte de muncă determinate, pe cîte o lună, cinci luni, un an. Instanțele europene au decis de mult că așa ceva ar fi împotriva tratatelor și că, în Europa, orice om are dreptul la stabilitatea locului de muncă. Iar lipsa pe termen lung a stabilității nu face artiștii mai talentați, nici mai dedicați comunității pentru care creează. Îi face doar mai disperați.

În acest moment, în România, cine finanțează instituții de spectacole și concerte poate să facă ce dorește cu ele. Poate să experimenteze nu doar cu colecția de talente și expertiză profesională din aceste instituții, ci și cu nevoile propriei comunități. E un exercițiu de putere pură, în care nu contează următorii pași sau construcția pe termen lung. Știm să construim clădiri, știm cum calculezi o fundație. Nu știm cum să construim o identitate culturală. 

ATTILA PÁL D. –  director de producție, Teatrul Național Târgu Mureș

Introducere subiectivă

De ani buni ne tot gândim cu pesimism la posibilitatea că în scurt timp se transformă sistemul funcționării teatrelor din România. Până acum această schimbare nu a avut loc. Chiar dacă au fost tentative, reacțiile hotărâte din partea celor din domeniu au împiedicat reorganizările. În România, politicienii chiar iau în considerarea opinia artiștilor, iar guvernul a respectat-o dintotdeauna. De aceea, presupunerea mea foarte subiectivă este că ceea ce se întâmplă în momentul de față în județul Bihor este un experiment susținut de puterea celui mai mare partid aflat la guvernare. Partidul Național Liberal reprezintă 67,65% din Consiliului Județean Bihor și 77,78% din Consiliul Local Oradea.

Fapte

Majoritatea informațiilor la care avem acces provin din presă, fiind materiale influențate de la bunul început de atitudinea autorilor și a celor implicați. Am găsit puține surse care ar reda opinia Consiliului Județean. Planurile de reorganizare care au fost divulgate sunt complet în conformitate cu legile în vigoare.

Adică au dreptul să facă asta.

Mai mult: opinia publică în mare parte susține tacit această așa-numită reformă. Consiliul Județean nu trebuie să se teme de rezistență în masă, deoarece majorarea salariilor pentru angajații instituțiilor culturale a atins un nerv pentru un anumit grup, destul de semnificativ ca număr. Atitudinea față de artiști, care ani la rând a fost de compasiune sau chiar de milă, s-a transformat într-o atmosferă dușmănoasă de tipul „uite că ăștia nu fac nimic, și tot câștigă la fel de mult ca mine”.

Planurile

Experiența dovedește că pe piața muncii din România contractele pe perioadă determinată sunt printre factorii care îi motivează cel mai mult pe angajați.

Într-adevăr (și din nefericire) se pare că cei care au un astfel de contract sunt mai responsabili, dar acesta este o observație în genere, în medie națională. Eu personal nu cunosc situația din Județul Bihor în această privință. Cred că responsabilitatea la locul de muncă depinde cel mai mult de atitudinea individuală a fiecăruia.

Unirea celor două instituții e aparent o mișcare logică. Mai ales pentru că acest model funcționează bine în câteva țări europene.

În cazurile pe care le cunosc, prin unirea mai multor instituții nu s-au redus niciodată costurile. Administrația unei instituții complexe, cu diferite subunități, presupune un volum de muncă crescut, așadar se menține numărul inițial de salariați. De exemplu: dacă până acum au fost doi contabili, unul la fiecare dintre cele două instituții, acum vor fi tot doi, cu singura diferență că unul dintre ei va deveni contabil-șef. Experiența mea este că această schemă se aplică la toate nivelurile reorganizării. În final, va exista un director general, dar numărul celorlalți directori și al directorilor adjuncți rămâne exact același. La urma urmei, unica schimbare este că se centralizează conducerea instituției. Când cele două instituții din Oradea s-au separat în 2011, angajații lor au fost mândri și fericiți. Mă întreb de ce nu ia în considerare mulțumirea lor autoritatea care vrea să schimbe modelul. Mă întreb de asemenea dacă oare s-a evaluat vreodată eficiența și vizibilitatea celor două instituții în ultimii zece ani. Eu personal aș crede într-o unire care este inițiată de persoanele care lucrează în instituțiile în cauză, și care propune eforturi profesionale în comun pentru interesele comune.

Mai multe evenimente culturale, mai ales cele în aer liber, cresc popularitatea.

Sporirea numărului evenimentelor, mai ales celor care au loc vara și în aer liber – după cum a declarat președintele Consiliului Județean că ar fi scopul – crește veniturile și popularitatea instituțiilor. Rezultatul final este însă că ceea ce crește de fapt este popularitatea finanțatorului (adică cea a autorităților). Astfel, rolul instituțiilor culturale se va reduce la servirea finanțatorului, ducând la reducerea semnificativă a muncii creative. Ca să formulez într-un fel simplificat și dur: mi se pare că showbusiness-ul nu are nevoie de taxele pe care le plătim.

Concluzie

Cred că, în ciuda tuturor încercărilor juridice sau informale de oprirea reorganizării, experimentul acesta va avea oricum loc. De când Consiliul Județean i-a luat teatrului dreptul de administrarea clădirii, acest lucru mi se pare din ce în ce mai sigur. Sunt convins că finanțatorul va proceda transparent din punct de vedere juridic, însă mă tem că viața culturală și astfel oamenii din Județul Bihor vor avea de suferit din cauza acestei inițiative.

Iar procesul nu se va limita doar la Județul Bihor. 

CLAUDIU GROZA – teatrolog, curator teatral, jurnalist

Cultura ca gogoșerie

 „Studiu de impact” și „eficiență” sunt două sintagme pe care le-am auzit foarte des în ultimul deceniu în administrația românească centrală sau locală. Prima expresie a fost mereu invocată, dar prea rar aplicată concret; cel mai frecvent, „eficiența” a fost temeiul diverselor decizii care au bulversat mediul social sau cultural – educația, asistența comunitară și cultura fiind domeniile marginale din perspectivă politică.

Ne-am trezit în 2010, în diverse comunități, cu niște „colhozuri culturale”, și numai o minune a făcut ca rețeta să nu devină națională. Acum formula pare să reînvie în discursul politic, ca și când modelul de acum un deceniu ar fi fost unul de succes. N-a fost!

Oradea a marcat în urmă cu zece ani un paradox administrativ: comasarea prin disjuncție; adică despărțirea celor două trupe – română și maghiară – ale Teatrului de Stat în două entități juridice, apoi alipirea la fiecare a câte unei trupe de marionete, respectiv a câte unui ansamblu folcloric. S-au creat, astfel, niște instituții destul de provocator de coordonat din punct de vedere bugetar și repertorial.

Între timp, legislația românească s-a făcut și mai stufoasă, relația cu ordonatorii de credite și instituțiile financiare și de audit publice tot mai complicată.

Să crezi azi, precum dl Ilie Bolojan, că a uni două teatre cu câte trei trupe fiecare cu o filarmonică, obținând astfel un mamut cultural, este o soluție potrivită, denotă aroganță administrativă și lipsa minimelor cunoștințe despre modul de funcționare al acestor instituții.

Președintele CJ Bihor crede că micșorarea numărului de contabili, juriști, specialiști HR va aduce economii bugetare. Ba vizează și modificarea contractelor pe perioadă nedeterminată în contracte periodice (nu știu ce ar spune un avocat de dreptul muncii despre așa ceva). Asta fără să-și dea seama că volumul de muncă al contabililor și birourilor de HR ar deveni imposibil de gestionat. Economisind câteva zeci de mii de euro pe an, dl Bolojan este dispus să sacrifice o dezvoltare durabilă, pe termen lung, a culturii orădene. Las la o parte faptul că orice contract determinat obligă artistul să-și găsească alternative, de orice fel, și nu chiar prin orașul în care locuiește. Mai mult, dacă angajamentele devin punctuale, s-ar putea ca banii cheltuiți să fie mai mulți: dacă ai nevoie de mine, negociem onorariul. Iar creionarea unui program lunar ar trebui făcută cu semestre întregi în avans sau în ultima clipă, ținând cont de toate angajamentele suplimentare ale artiștilor implicați.

Să aplicăm în acest tablou criteriul eficienței (și al profitabilității), sloganul dlui Bolojan. Sloganul utopic, așa adăuga. Pentru că – am mai spus – dacă ar fi profitabilă cultura, nimeni n-ar deschide gogoșerii sau florării, ci doar teatre și filarmonici, galerii de artă și edituri… Ce șanse de eficiență are o instituție supusă fluctuațiilor de personal (artistic și administrativ), precarității bugetare (pentru că la noi bugetul se aprobă anual, cu 3 luni de la începutul anului fiscal) și incertitudinii de dezvoltare durabilă? Cred că un manager care ar putea conduce o instituție de tipul ăsta s-ar descurca la fel de bine – și pe bani mai mulți – într-o corporație multinațională…

Mi-e teamă că dl Bolojan a pus cultura într-o grilă primitiv-contabilicească, fără a evalua impactul deciziilor sale și fără a face întâi o consultare aplicată, onestă, cu specialiștii din domeniul cultural. Or asta ar trebui să facă acum, înainte de a produce ireparabilul. Pentru că Oradea nu trebuie să devină un muzeu de clădiri frumos restaurate, ci un oraș efervesecent, viu, colorat și de vibe-ul cultural care dă personalitate unui loc.

LÁSZLÓ BOCSÁRDI – director, Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe

Se poate observa de ceva timp la nivel global că tot ce înseamnă cultură ajunge pe un plan secundar și se limitează. Scopul unei instituții culturale este creația: realizarea unor opere de artă și prezentarea acestora în mod consecvent, în condiții potrivite, unui public cât mai larg. Reorganizarea din Oradea înseamnă pentru mine intenția de a degrada arta la nivelul unor simple servicii. Fiind nevoite să mărească veniturile, instituțiile în cauză vor fi constrânse să se ocupe în primul rând de divertisment.

Această inițiativă poate servi în viitor drept precedent pentru alte acțiuni similare, ceea ce ar slăbi statutul instituțiilor de cultură din toată țara și ar compromite rolul pe care ele îl au în societate.

Înlocuirea contractelor de muncă pe perioadă nedeterminată cu cele pe perioadă determinată nu este o strategie nouă, se aplică și în străinătate. Din punct de vedere artistic, poate avea și efecte pozitive – cu o condiție: conducerea instituției trebuie să ia decizii de angajare luând în considerare criterii strict profesionale. După cum se conturează însă tendințele actuale, persoanele care ajung în funcții de director nu sunt neapărat numite pe baza studiilor sau a experienței în domeniu; astfel, ne putem aștepta la o degradare în sfera artelor respective. Dacă într-o instituție artiștii ajung într-o situație vulnerabilă, toată atmosfera devine tensionată, ceea ce în mod evident afectează munca lor creativă.

Consider că unirea a două instituții cu activități atât de diferite precum filarmonica și teatrul este extrem de riscantă din punct de vedere administrativ, iar propunerea ca același personal tehnic să îndeplinească cerințele amândurora mi se pare imposibil de realizat.

În occident există instituții culturale care s-au profilat pe spectacole de vară. Ele pot funcționa pentru că în cursul anului pregătesc noile producții pe care urmează să le prezinte doar vara. Cred că ar fi absolut ireal ca o instituție să funcționeze ca teatru de repertoriu în timpul anului, iar după încheierea stagiunii să aibă activitate și în timpul verii.

Se pare că reorganizarea are de fapt scopul de a schimba profilul teatrului: să înlocuiască teatrul de repertoriu cu o instituție care nu prioritizează creația artistică, ci un serviciu de divertisment pentru o masă cât mai mare.

Traducere de Orsolya András