Miruna Runcan: Umbra lui Ceaușescu la Oradea

Textul în limba maghiară / Magyar nyelvű szöveg
Bessenyei Gedő István: Nu există câștig fără investiție

În România, la 30 de ani după căderea comunismului, ne întâlnim mai peste tot cu o maladie socio-psihologică dintre cele mai ciudate: cum ajunge la putere, orice politician de la orașe și sate „dă în mintea” propriei sale copilării: „Ce vrei să te faci tu, când te faci mare, măi Gigel/Piști/Heinz?” „Ceaușescu, tovarășa învățătoare!” Făcut „mare”, Gigel/Piști/Franz e încă bântuit, în inconștient, de umbra megalomaniacală a celui care ne îndemna, la televizor, în anii ʼ80. „să facem totul” pentru bunăstarea lui și a familiei sale, în vreme ce noi făceam foamea noastră cea de toate zilele.

În ianuarie 1983, modelul viu al fantomei care bântuie mințile unor politicieni ca Ilie Bolojan de la Oradea – și ca atâția alții, de toate culorile -, a pus în operă, în întreaga țară, o halucinație pe care și-o visase încă din 1975, dar pe care propriul său aparat de partid, oarecum mai lucid decât conducătorul său, tot amânase s-o transforme în realitate: „autofinanțarea”. Altfel spus, a ordonat ca instituțiile culturale de toate felurile, de la biblioteca sătească la Filarmonici și Teatre Naționale, să trăiască exclusiv din ceea ce produc, conform unui principiu economic care funcționează pentru fabricile de șuruburi în economiile de piață. În condițiile în care, pe de-o parte, România nu avea o economie de piață, ci una centralizat-naționalizată (ca atare nici fabrica de șuruburi n-ar fi rezistat măcar un semestru fără faliment); iar pe de alta, instituțiile de cultură nu sunt fabrici de șuruburi: produsul lor nu este unul cu absorbție imediată pe o piață concurențială. Cum să se auto-susțină economic o bibliotecă? – s-au întrebat și oamenii care trăiau în 1983, exact cum vă întrebați și dumneavoastră acum; iar când spun „oamenii”, mă refer și la cei ce lucrau în biblioteci, și la beneficiarii bibliotecilor – atâția câți erau –, ba chiar și la oamenii din sânul aparatului de partid care lucrau, măcar de câțiva ani, cu bibliotecile, teatrele, operele, ansamblurile folclorice ori filarmonicile. „Păi, n-au cum!”, și-au răspuns cu toții. „Și atunci, ce facem?” „Păi, ce se poate – și de restul… ne prefacem c-am făcut!”.

În cursul lui 1983, și în capitală, și în mai toate marile orașe ale țării, s-a întâmplat ceea ce visează acum, ziua și noaptea, președintele Consiliului Județean Bihor: s-au comasat instituțiile de spectacol, s-a redus la maximum personalul bibliotecilor, s-a redus la sub jumătate sau a încetat de tot achiziția de carte ș.a.m.d. Au devenit ele „mai eficiente” economic? Evident, nu: comerțul de carte s-a mutat la negru, iar repertoriile s-au umplut de titluri de piese de consum bulevardier din interbelic, pentru care nu mai trebuia să plătești drepturi de autor, în speranța (absurdă, evident) că publicul ar putea să de buzna ca să vadă variante teatrale ad hoc ale filmelor indiene din anii ʼ50 care rulau la nesfârșit în sălile de cinema. Iar sălile de teatru s-au golit și mai tare. Unii directori au bătut palma cu fabricile de șuruburi ca să oblige angajații să își facă abonamente; în condițiile costului fix al biletelor, pe scenă jucau 15 actori, în sala erau 10 „abonați”.

A folosit la ceva să restrângi aceiași 3 contabili în „administrația comună” a trei teatre și o operă? Aceiași 3 croitori și cinci tâmplari pentru costumele și decorurile de la Rigoletto și Arsenic și dantelă veche, care ar fi trebuit să aibă premieră în aceeași săptămână? Evident, nu. În loc să crească, numărul spectacolelor și reprezentațiilor lor a scăzut. 

Ceea ce nu înțeleg domnii Ilie Bolojan și colegii domniei sale din TOATE partidele e relația convergentă PARTICULARĂ dintre economie, viața culturii unei țări și tradițiile specifice ale sistemelor cultural-administrative din țara în care s-au născut și în care, iară, li s-a permis să devină mici ceaușești locali. Să le explicăm, deci:

1. Modelul Broadway e un model care se bazează pe o industrie de secole, în care producătorii (niște magnați) adună fonduri diverse ca să ofere un produs vandabil care își acoperă integral costurile și obține profit de pe urma distribuției (spectacol, concert etc.) În paralel cu tradiția culturală moștenită din secolul XIX, modelul Broadway e concurat și completat, și în SUA și în alte țări cu formule similare, de modele de tip off și off-off: adică de companii independente care lucrează non-profit, și obțin fonduri de producție prin foundraising și/sau cu ajutoare de la………autoritățile locale și centrale. De ce primesc ajutoare? Ca să facă cultură liberă de presiunea profitului. Ca să țină flacăra aprinsă talentului, inventivității și originalității. De unde să se poată hrăni, vampiric, modelul Broadway.
2. Modelul francez, cu micile/marile lui dezechilibre (care dau în clocot mai în fiecare an) e bazat pe coexistența unor straturi diverse de instituții culturale/de spectacole: unele finanțate de la bugetele național sau locale (fie ele de repertoriu, fie de proiect), alte finanțate prin foundraising independent, altele alternând finanțări parțiale obținute prin concursuri de proiecte cu auto-finanțare etc. Acest sistem rețelar acoperă câteva mii de operatori culturali, nu 50 și ceva de instituții de spectacol câte sunt astăzi în România. Deci orice comparație e superfluă, câtă vreme bazele legale, organizaționale și de politici culturale din România nu se schimbă radical. Asta pentru că: 
3. În România nu există: A. Clasa producătorilor. B. Un sistem real de protecție – sindical-asociativă – a artiștilor și tehnicienilor teatrali de orice fel, fie ei angajați permanent, temporar sau independenți. Ca atare, transformarea unor instituții de spectacol din actualul model, cel finanțat de autorități (municipale, județene, naționale) în centre culturale bazate „pe proiecte” este o aberație fizică, juridică și, mai ales, economică.
4. În Europa, o sursă suplimentară, esențială, de „producere de valoare bugetară”, directă sau indirectă, prin încurajarea actului cultural sunt festivalurile locale – de teatru, operă, muzică simfonică, folclor, muzică pop de toate categoriile etc. – care aduc vizibilitate localităților, încurajează turismul și, evident, finanțează parțial atât instituțiile de spectacol locale care deja beneficiază, parțial sau integral, de subvenții, fie funcționează independent. Dacă vrea să eficientizeze viața culturală a „giudețului” pe care-l conduce efemer, domnul Bolojan și colegii săi ar face bine ca, pe lângă instituțiile – puține – deja existente, să investească în construcția mai multor astfel de manifestări (de calitate) care să atragă nu doar cetățenii orașului și, eventual, din celorlalte localități din județ, ci și din afara țării. Va curge cu „finanțe”, artiștii locali, angajați sau independenți, vor avea de lucru iar HORECA va surâde fericită.
5. În mulțime de țări ale Europei în care Bihorul pe care îl conduce azi domnul Bolojan, și Oradea pe care-a condus-o până mai ieri, vor să devină competitive, instituțiile de cultură sunt cu atât mai bine finanțate de autoritățile de orice fel cu cât oferă programe educaționale pentru copii și tineri, programe de relaxare culturală pentru persoanele de vârsta a treia etc. Nu doar pentru că educația culturală e esențială pentru cetățeanul beneficiar, ci și pentru că ea e cel mai eficient proces de dezvoltare a publicurilor. Ca atare, dacă domnul Bolojan și colegii lui vor vizibilitate și „eficiență”, trebuie să îl lămurim că eficiența nu e la piciorul broaștei: ea se obține elaborând politici culturale pe termen mediu și lung, care să lărgească plaja beneficiarilor produsului cultural: adică să crească publicuri diversificate, vii. 
6. Sistemul piramidal al instituțiilor de spectacol, moștenit dinainte de 1990 și dezvoltat, cu timiditate, doar linear, nu și în volum (astfel încât să producă efecte incluzive asupra întregii mișcări artistice românești) nu se „reformează” prin soluții de tip ceaușist, ci printr-o regândire structurală, care să plece de la condiția de „serviciu public” asupra actului de cultură, ținând seama de direcțiile de dezvoltare a câmpului (asupra cărora domnul Bolojan se dovedește complet ignorant) și de țintele reale de evoluție culturală și educațională la nivel național și local. E un proces care n-a fost încă nici măcar pornit în România, de treizeci de ani: și asta din pricină că întreaga clasă politică, cu toate culorile sale amestecate, nu a reușit să se elibereze de umbra lungă, agramată, a ceaușismului târziu.
7. Așa prost cum e gândită și funcționează legislația privitoare la artiștii români în ziua de azi, tot nu poți schimba peste noapte un contract pe perioadă nedeterminată într-unul pe perioadă determinată fără să plătești din buzunarul public costurile propriei tale fantezii. Colegul domnului Bolojan, domnul actual primar Boc, a tăiat salariile bugetarilor cu 25% în vremea crizei, pe când era prim ministru. Cum domnul Boc nu avea cum să plătească din propriul buzunar daunele în urma proceselor câștigate de sindicatele din educație, fiecare cetățean al țării a plătit din propriul buzunar gaura produsă de domnul Boc un întreg deceniu – inclusiv dascălii din toată România au contribuit la compensarea propriilor pierderi acumulate.

Astfel că, stimate domnule președinte de Consiliu Județean, visul dumneavoastră cu privire la „compactare”, „comasare” etc. e, cum vedeți, o boală gravă, cu rădăcini adânci, de care vă recomandăm insistent să vă tratați de urgență. Din fericire, există tratamente eficiente: cărți, studii, consultare cinstită cu oamenii din breslele artistice, consilieri competenți care să vă schimbe ochelarii ș.a. Sănătate vă dorim!